Am folosit scurta vacanta de care am avut parte pentru a mai micsora putin deficitul de lectura din ultima vreme. Din cartile de pe lista, una dintre cele mai interesante mi s-a parut “Despre ura” a lui Gabriel Liiceanu. Am mai tratat subiectul urii aici, motiv pentru care i-am si acordat prioritate acestei carti.
Impartind ura in doua categorii, “ura de reactie” ca efect al unui rau pe care ti l-a produs cineva, si “ura de pornire” izvorata fara ca obiectul urii sa aiba vreo contributie, dandu-se exemplul lui Cain (motivatia fiind, in acest caz, invidia), autorul se opreste mai mult asupra categoriei a doua, considerata a fi mult mai des intalnita si mai periculoasa.
De-a lungul vietii, in mod constient sau nu, ne comparam cu cei pe care ii intalnim. “In fata calitatilor deosebite ale altuia nu exista alt mijloc de salvare decat iubirea”, spune Goethe, idee prea putin luata in seama. Desi iubirea este mai “rentabila”, de cele mai multe ori oamenii aleg calea resentimentelor.
Gabriel Liiceanu observa ca daca in cazul lui Cain, odata cu crima a disparut motivatia urii, in locul ei aparand remuscarea si constientizarea greselii, in perioada moderna a aparut un nou fenomen: ura “cu program”, la scara larga, si acorda un spatiu larg analizei acestui fenomen. Sprijinite de o ideologie dezvoltata de “intelectuali tradatori” (cei care si-au abandonat rolul de aparatori ai valorilor umane, ai adevarului si ai dreptatii), crimele motivate de ura incep sa capete o justificare. Ex: Curatam lumea de evrei (tigani, handicapati etc.) pentru a o face mai buna. Cel care uraste (si ucide in numele ideologiei care o justifica) are sentimentul ca face un lucru bun si este dispus sa o faca de cate ori este necesar. Aceasta stare de spirit a caracterizat lumea in unele perioade ale secolului XX, comunismul si nazismul fiind exemple elocvente in acest sens. Influenta lor se manifesta pana astazi, autorul sugerand ca situatia tensionata din societatea romaneasca este urmarea urii acumulate in ultimii zeci de ani.
In incheiere, mi s-a parut memorabila observatia ca
“…a confunda obtinerea fericirii cu inaltarea unor idealuri marete pe ura si crima nu cred ca este un lucru bun. De fapt a lichida jumatate dintre membrii unei societati si a-i convinge pe ceilalti ca acesta e pretul care trebuie platit pentru fericirea lor este suprema barbarie a modernitatii si o dovada ca societatile pot fi oricand victimele unor criminali periculosi.”
“Ura nu ne face mai fericiti” este o idee pe care ar trebui sa ne-o amintim mai des. Mult mai des.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu